Dragoste de caine

Casa, cocotata in varful unui deal numit Magura, avea tot ce era de trebuinta pentru o viata indestulatoare.

Nutu, om gospodar si iubitor de animale, dupa ce a terminat cu armata, a ales sa traiasca acolo, in ograda parinteasca, in poiana inconjurata de paduri de fag si de brad. Singurul vecin, Muntele Vladeasa, este martor la truda lui zilnica si la bucuriile legate de animalele pe care le creste, de sotia Susana, luata de "jos", din sat, si de Mariuca, un inger de fetita, care toata ziua pune intrebari, se joaca cu papusile pe care le imbraca si dezbraca de 20 de ori pe zi, isi face de lucru printre animale si chiar pe sub cai, fara a avea nici o teama. Vorbeste cu mieii si cu puii de gaina. Ce mai! Face instructie serioasa cu ei. A invatat si unele poteci prin paduri, dar nu se aventureaza prea departe.
Astazi, Nutu a primit veste din sat ca poate lua ceea ce a solicitat. Are de mers cam 4 kilometri pana in Sacuieu, comuna de care apartine si Magura, pe o poteca ce coboara de-a lungul unei coaste de deal, prin padure. Majoritatea drumului l-a facut alergand, asa ca intr-o jumatate de ora a ajuns la destinatie. A bagat intr-un rucsac "comoara" primita, a multumit, s-a uitat cu drag sus, spre Magura, unde casa lui se vedea cat o cutie de chibrituri, si s-a grabit sa ajunga acolo, pentru a face surpriza promisa Mariucai. Ce mai! Odata implineste omul 4 ani! Impactul a fost napraznic. La vederea puiului de ciobanesc mioritic, Mariuca nu mai stia ce sa faca de bucurie. Cu toate impotrivirile parintilor, bietul catel era strans in brate, pupat, tras de urechi si de coada, culcat, leganat, plimbat peste tot, bagat in cos. Ce-i drept, si el raspundea la rasfat, spaland-o pe Mariuca pe fata, pe urechi, pe maini, i se rupea coada de atata "munca". Copil si caine au ramas nedespartiti. A fost botezat Labus. Mariuca era tare multumita, avea si ea un fratior. Joaca lor tinea cat era ziua de lunga, se harjoneau prin iarba, pana cadeau de oboseala, si doar foamea sau setea ii mai opreau cate putin. Papusile au fost aproape uitate, dar cand Mariuca isi mai amintea de cate una, Labus profita de o clipa de neatentie, fura papusa si o ingropa prin padure.
Cand a trebuit sa mearga la scoala, Mariuca a izbucnit in plans, era disperata ca va fi despartita de Labus, care crescuse cat vitelusul din grajd. Insa solutia salvatoare a venit tot de la Nutu. Copila nu va sta nici la internatul scolii din sat, nici la neamuri, va veni in fiecare zi acasa. La inceput, Nutu ii insotea pe Labus si pe Mariuca pana la intrarea in sat, apoi, impreuna cu Labus, se intorcea pe Magura. Dupa o luna, Labus stia lectia, si la pranz venea singur. Nutu il echipase cu o zgarda serioasa, de care copila se tinea zdravan, si unde ii era mai greu pe drum, se lasa trasa de Labus, care o ajuta cu drag. Nu dupa mult timp, intreaga responsabilitate cazu pe umerii cainelui. El o ducea la scoala dimineata, se desparteau cu greu la capul satului, si tot el o astepta la pranz, cu o bucurie imensa, cand o vedea aparand. Bineinteles ca cele mai frumoase clipe erau cele din zilele de vacanta, cand Labus si Mariuca puteau hoinari fara grija prin padurile si poienile invecinate. Labus si-a luat in serios si sarcina de a pazi gospodaria, oamenii si animalele. Nu stia ce-i teama, zgarda ii era de mare folos, si cu toate ca mai era si el ranit uneori, niciodata n-a batut in retragere.
Mariuca a terminat foarte bine cele 8 clase ale scolii din sat. Banuia ca vor veni vremuri grele, legate de prietenia ei cu Labus. Il strangea in brate si plangea cu nasul infundat in blana lui. Cui ii va mai povesti ea tot ce scrie prin carti? Nutu a cedat cu greu argumentelor sotiei sale, privind mutarea intr-un oras, de dragul scolii fetitei. Si-a gasit un loc de munca la Cluj, intr-o fabrica mare, dar dorul de locurile lasate nu l-a parasit niciodata. Inainte de a pleca, au stat doua saptamani in sat, la fratele lui, pentru ca Labus sa se obisnuiasca cu noua casa in care avea sa ramana. Mariuca s-a despartit de el in hohote de plans si a plecat cu inima franta. I s-a promis ca Labus va fi bine ingrijit si la vara se vor intalni din nou.
Chiar din prima seara, ramas fara Mariuca, Labus a refuzat orice "colaborare" cu noii stapani. Nu s-a atins de mancare si de apa, iar noaptea nu i-a fost greu sa rupa lantul si sa dispara. Mult timp, satenii il vedeau dimineata si la pranz, in capul satului, asteptand-o pe Mariuca. Nu accepta de la nimeni nimic, nici macar vorbe de incurajare. Cand isi dadea seama ca asteptarea este in van, o lua pe poteca din padure spre Magura, resemnat, dar a doua zi era din nou la capatul satului, chiar daca incepea sa ninga si frigul era de nesuportat. Apoi, gata, nimeni nu l-a mai vazut. De Craciun, Nutu cu familia au venit in primul lor concediu in sat. Au cumparat cadouri pentru neamuri si prieteni, iar Mariuca i-a pregatit lui Labus multe bunatati, mai ales turta dulce, care era preferata lui. Dar nu l-a gasit pe Labus unde il lasase. O banuiala i-a incoltit in suflet. Impreuna cu Nutu a urcat spre Magura. Mergeau cat puteau de repede, cu ochii in lacrimi, pe poteca neumblata si troienita in unele locuri. Au gasit casa si grajdurile neatinse, semn ca Labus le pazise cu strasnicie. Prin curte, zapada acoperise orice urma de vietate. Intr-un tarziu, sub geamul camerei Mariucai, au observat ca zapada este mai inaltata decat in restul curtii. L-au gasit pe Labus inghetat, cu capul indreptat spre fereastra. Sperase pana in ultima clipa...
Labus merita cu prisosinta o statuie care sa fie amplasata in capul satului, acolo unde o astepta pe Mariuca. Un ciobanesc voinic, o fetita ce se tine de zgarda lui, ceva turta dulce in forma de casuta, iar pe soclu, cinci litere: LABUS! Atat!