A fost odată un copac mân­dru, care îşi înălţa cu tru­fie ramurile spre cer.
După ce Pilat chemă pe Iisus la judecată şi-l ascultă, fără să-i găsească vină, el îl dădu pe mâna ostaşilor, care îl schingiuiră.
Oştenii se duseră în grădină ca să-şi caute nuiele şi numaidecât îşi puseră ochii pe ramurile zvelte ale sălciei, care stătea în mijlocul grădinii şi din care rupseră o mulţime.
Salcia nu bănuia la ce aveau să slujească ramurile sale. Dar văzu îndată cum Iisus fu adus acolo. Oştenii cruzi îi smulseră haina, îl legară de un copac şi-l loviră cu nuielele până ce ţâşni sangele.
Iisus îndură toate chinurile fără ca din gura lui să iasă o vorbă de jelire. Dar salcia fu cuprinsă de o durere adâncă, îi era ruşine că-şi oferise ramurile pentru un lucru atât de rău şi nu mai îndrăznea să-şi întindă ramurile către cerul albas­tru; jelind, ea îşi aplecă frunzele şi ramurile la pământ.
Oamenii începură de atunci să planteze salcia pe morminte. Şi aşa se făcu, dintr-o mândreţe de copac, salcia aplecată şi plângătoare.